Bruce Lipton – ”Biologia credinței”
Rugăciunea zilei
Ieri, după ce am terminat de scris despre violență, m-am gândit care este motivul pentru care oamenii devin violenți. Și am ajuns la concluzia că, așa după cum explic și în cadrul cursului meu pentru alte manifestări, motivul este frica. Cu alte cuvinte, tot ceea ce facem pozitiv, frumos și dăruim facem din iubire. Tot ceea ce facem negativ, urât și cerem este din frică.
Frica de singurătate, de a nu fi înțeles, de a fi refuzat, de a nu fi lăsat să vorbești, de a fi întrerupt în mod repetat, de a fi judecat ca fiind slab, de a fi judecat ca fiind fraier, de a fi judecat ca fiind prost, de a fi neglijat, de a fi depreciat – conduce la violență verbală.
Frica de a fi lovit, de a fi agresat, de a fi înjurat – conduce la violența fizică.
Deci, ceea ce oamenii trebuie să facă pentru a renunța la apariția violenței este să-și elimine fricile. Aceste frici amintite mai sus au toate ca și cauză autoevaluarea personală. Persoanele care prezintă aceste frici se subevaluează negativ datorită unor puternice suferințe din copilărie, când au fost abuzați în diverse moduri. Inclusiv faptul că un părinte strigă la copilul lui este perceput de către copil ca o violență.
Prin urmare, rugăciunea mea de astăzi merge către mine, în primul rând, și apoi către toți cei care mai au în subconștient amintirile unor exprimări violente din partea părinților lor. Și sunt recunoscător pentru toți aceia care își transferă aceste suferințe în exprimarea minunată a propriilor persoane.
Așa să fie!
Acum!
În această zi din viața ta cred că Dumnezeu ar vrea ca tu să știi…
”Faptul că suntem cu toții aici, sau credem că suntem aici, ar părea să indice însă altceva. Cursul nu explică separarea, spunând doar că așa stau lucrurile. Nu încercați să întrebați cum s-a putut întâmpla imposibilul, pentru că nu s-a putut întâmpla. Dacă întrebați cum s-a putut întâmpla reveniți în sânul greșelii.”
Kenneth Wapnick – ”Introducere generală la cursul de miracole”
Citatul zilei
”Acesta este cazul neurastenicilor, care crezându-se incapabili de cel mai mic efort se găsesc desoeri în neputința de a face măcar câțiva pași fără să simtă o mare osteneală. Și acești neuroastenici, când fac eforturi ca să iasă din tristețea lor se afundă din ce în ce mai mult, exact ca și nenorocitul care s-a înglodat într-o mocirlă și care se scufundă cu atât mai repede cu cât eforturile de a se salva îi sunt mai mari.”
Emil Coue – ”Autosugestia”